Afară-i înghețat.
Am ieșit în picioarele goale, visând.
Mă uit în jur și nu recunosc locul.
Era vară parcă, dar m-am înșelat.
Nici măcar primăvară,
Nici măcar un colț de soare,
Nici măcar un om în juru-mi,
Nici măcar un zâmbet.
Mă uit în jur și văd alb, mă uit în jos și văd alb.
Îmi văd picioarele goale pe gheață, vârfurile-n zăpadă.
Îmi văd mâinile înghețate și pumnii strânși.
Încerc să fac un pas și nu reușesc.
Te caut cu privirea și te găsesc sub gheață.
Stai cu fața-n sus și lovești cu pumnii stratul gros, înghețat.
Îmi spui ceva și nu te-aud, vântul bate prea tare.
Parcă-mi urli.
Încerc să fac un pas și nu pot,
Încerc să-mi mișc mâinile și nu reușesc.
Vreau să vorbesc, dar limba mi-e-nghețată.
Te vâd cum lovești cu pumnii-n stratul de gheață
Și vreau să te ajut cumva.
Mă uit neputincioasă la tine și nu știu ce să fac.
După un timp de lovit și mușcat din gheață
Parcă-ncepi să plângi.
Îmi plângi.
Îmi plângi, iar ceva se zguduie-n mine.
Reușesc să mă trântesc în genunchi și să-ti urlu numele.
Te-aud cum îmi urli numele sau mi se pare?
Cu o putere supraomenească lovesc gheața de sub mine,
Mâinile mi-s zgâriate și pătez zăpada cu roșcat.
Mă speriu gândindu-mă să nu fie roșcatul tău
Și-mi pun mâinile-n cap.
Îmi pun palmele la urechi și-mi strâng privirile.
Nu vreau să te mai aud cum îmi urli umele de sub gheață.
Încep să lovesc iar cu pumnii și tâmplele.
Zăpada bocnă se crapă-ncet, se fisurează.
Îmi trec pumnul prin ea și-ți întind mâna.
Te apuci de ea.
Te trag la suprafață, cu ultimele puteri, și-ți iau fața-n mâini,
Îți sărut fruntea-nghețată și-ți privesc ochii roșcat aprins.
Zâmbesc și-mi mușc buzele deja învinețite de frig,
Te strâng la piept și-ncep să plâng.
Ne udă lacrimile și zăpada.
Nu știu de ce sau cum, dar știu c-adorm.
Adorm acolo-n răcoarea aia infernală.
Nu știu când, nu știu nici unde, dar
Mă trezesc.