Dor de casă

Câteodată, vara, îmi place să privesc cerul.
Stau întinsă-n iarbă, la țară,
Închid ochii și zâmbesc.
E liniște, simt vântul pe obraji,
Trec vârfurile degetelor prin iarbă
Și parcă-mi aud mama.
Mă strigă, mă cheamă la masă.
Deschid ochii și privesc cerul.
Albastru pur, albastru de acasă,
Trei pete albe și pufoase împrăștiate
În infinitul ăla albăstrui.
Las să-mi intre în căprui tot albastrul
Și mă-ndrept spre vocea mamei.
Câteodată, când sunt singură, îmi place să privesc cerul.
Stau întinsă pe banca înfiptă-n pavaj,
Închid ochii și zâmbesc.
Liniștea o sparge câte-un scârțâit de roți,
Câte-un râset de copil.
Îndes mâinile în buzunare
Când simt răcoarea orașului.
Vântul îmi zgârie obrajii.
În minte îmi răsare mama, vocea ei.
Închid ochii și privesc pe cerul pupilei mele
Albastrul de acasă.
Albastru amestecat în ochi căprui,
Albastru liniștitor.