Ce ți-aș spune dacă aș ști să-ți vorbesc

Îmi placi și-n același timp nu te mai suport.
Îmi placi așa cum ești,
Cu râs, privire, dume și accent,
Cu obiceiuri, vorbe, sau cum dormi,
Cum mi te potrivești în brațe sau în suflet,
Ori cum încingi buzele cu un sărut,
Și gândurile cu o privire.
Cum mă-ngrijești când nu mai știu de mine,
Cum îmi vorbești când nu mai știi de tine.
Nu te suport deloc în alte brațe,
Cum râzi, privești, cum îi vorbești,
Cum ești în stare să săruți și-apoi să mă privești,
Cum nu-s în stare să mai stau apoi în preajmă,
Cum nu mai pot să mă gândesc
Decât la tine, chiar orice de-aș face,
Fie să scriu, fie să stau or să citesc.
Nu știu de-mi plac, dar nu mă mai suport
Cum stau așa fără să fac nimic,
Nu-ți spun nici un cuvânt, doar stau, tac și-nghit.

Ce mă inspiră

Ce mă inspiră? Nu știu.
Uneori privesc răsăritul, și gându-mi apune la tine,
Cum uneori privesc apusul, și gându-mi răsare la tine.
Uneori te citesc printre rânduri,
Cum uneori te găsești printre rânduri.
Uneori te aud noaptea-n liniștea asta,
Cum uneori îți șoptesc noaptea, prin liniștea asta, vorbe nespuse.
Sună sinistru? E frumos.
E sinistru de frumos. Nu ar putea fi doar sinistru.
Uneori te simt în căldura asta însuportabilă a așternuturilor,
Cum uneori nu te pierd nici afară, în ger.
Uneori te văd în troleibuz și nu îți spun nimic,
Cum alteori te văd și îți vorbesc.
Uneori nu știu ce mă inspiră,
Cum nici acum nu mi-aș putea răspunde altfel decât „tu”.

De ce să nu citim?

De ce să nu citim din cărți?
De ce să nu citim în oameni?
De ce să nu citim în vorbe?
De ce să nu citim în gânduri?
De ce să nu citim curprinsul?
De ce să nu citim în ochii copiilor?
De ce să nu citim pe buze?
De ce să nu citim sufletele?
De ce să nu citim ce-i interzis?
De ce să nu ne citim unii pe alții?
De ce să nu te citești printre rândurile mele?

Când mă citești să nu-mi treci peste prefață,
Să nu-mi ignori cuprinsul.

De ce iubesc România?

Iubesc România pentru că în ea m-am născut, și în ea vreau să mor.
Iubesc România pentru că doar aici mă pot simți ‘ca la mama acasă’.
Iubesc România pentru că aici am ales să mă dezvolt, iar copilaria mea iși iubește România ei.
Iubesc România pentru ca are sânge de luptător în ‘vene’, iar meleagurile încă-i sunt împroșcate cu sudoarea curajoșilor, iar ecourile lor încă se fac auzite.
Iubesc România pentru că aici pot iubi în limba mea.
Iubesc România pentru glasul ei puternic.
Iubesc România pentru că după toate curbele spre stânga s-a ivit o curbă mai luminoasă spre dreapta.
Iubesc România pentru oamenii din ea.
Iubesc România pentru muntele, marea, câmpia și minunațiile ei.
Iubesc România pentru iarna în care ne aflăm, dar și pentru primăvara, vara și toamna ce vor urma.
Iubesc România pentru memorabilele ”Dacia”, ”Eugenia” sau ”Turbo”.
Iubesc România pentru poveștile spuse de bunica mea, chiar dacă uneori, în final, ”Fetița cu chibriturile” era fericită doar pentru a-mi aduce mie un zâmbet pe buze.
Iubesc România pentru cântăreții stradali ai Clujului.
Iubesc România pentru că aici am grăit pentru prima dată, aici am avut parte de prima vânătaie, primele lacrimi, primul râs în hohote, prima iubire, prima dezamăgire, de primele litere scrise sau de primele cărți citite.
Iubesc România pentru bunul simț și căldura ei.
Iubesc România pentru că românii se deșteaptă într-un sfârșit!