Din când în când

M-am ridicat dintre
Ochi ce mă priveau batjocoritor,
Brațe ce mă împingeau înapoi,
Buze ce-mi vorbeau sfidător,
Pași ce-mi călcau din doi în doi
Prin suflet și prin gânduri,
De mi-a rămas inima pe drumuri.

Din a ta

Și lumea mi-i strivită de privirea ta,
Și inima lovită de drăcia ta.
Privirea mi-i orbită de prostia ta,
Iar fruntea mi-i zdrobită de nebunia ta,
Și gândurile lovite de minciuna ta.
Hainele-s pătate de culoarea ta,
Mi-s buzele secate de gustul tău,
Iar vorbele-s tăcute din cauza ta.
Și mâinile-s singuratice din lipsa ta,
Și brațele mai goale din tăcerea ta.
Iar poeziile nu mi-s mai poezii din povestea ta.
Serile nu mi-s mai liniștite din lipsa ta,
Cum ce să-ți spun nu știu, din uitarea ta.
Pașii-s mai împleticiți din nepăsarea ta,
Și lipsa ta-i mai grea din naivitatea mea,
Iar eu nu mai sunt eu din iubirea ta.

Din interior

Îmi ești în interior
Și te zbați să ieși afară.
Ești închisă-n piele,
Între oase, mușchi și vene.
Bați într-una tot mai grabnic,
Mă sufoci, mă strângi de gânduri.
Spargi și zgârii tot ce-apuci,
De mă doare înăuntrul,
De-mi vine să-mi despic pieptul cu unghiile,
Să te scot și să te-arunc,
Să te-ngrop și să te mărunțesc.
Să nu simt cum te zgudui
Când vezi iar doi ochi roșcați.
Nu vrei să-mi pleci de bunăvoie?

Din vis

Afară-i înghețat.
Am ieșit în picioarele goale, visând.
Mă uit în jur și nu recunosc locul.
Era vară parcă, dar m-am înșelat.
Nici măcar primăvară,
Nici măcar un colț de soare,
Nici măcar un om în juru-mi,
Nici măcar un zâmbet.
Mă uit în jur și văd alb, mă uit în jos și văd alb.
Îmi văd picioarele goale pe gheață, vârfurile-n zăpadă.
Îmi văd mâinile înghețate și pumnii strânși.
Încerc să fac un pas și nu reușesc.
Te caut cu privirea și te găsesc sub gheață.
Stai cu fața-n sus și lovești cu pumnii stratul gros, înghețat.
Îmi spui ceva și nu te-aud, vântul bate prea tare.
Parcă-mi urli.
Încerc să fac un pas și nu pot,
Încerc să-mi mișc mâinile și nu reușesc.
Vreau să vorbesc, dar limba mi-e-nghețată.
Te vâd cum lovești cu pumnii-n stratul de gheață
Și vreau să te ajut cumva.
Mă uit neputincioasă la tine și nu știu ce să fac.
După un timp de lovit și mușcat din gheață
Parcă-ncepi să plângi.
Îmi plângi.
Îmi plângi, iar ceva se zguduie-n mine.
Reușesc să mă trântesc în genunchi și să-ti urlu numele.
Te-aud cum îmi urli numele sau mi se pare?
Cu o putere supraomenească lovesc gheața de sub mine,
Mâinile mi-s zgâriate și pătez zăpada cu roșcat.
Mă speriu gândindu-mă să nu fie roșcatul tău
Și-mi pun mâinile-n cap.
Îmi pun palmele la urechi și-mi strâng privirile.
Nu vreau să te mai aud cum îmi urli umele de sub gheață.
Încep să lovesc iar cu pumnii și tâmplele.
Zăpada bocnă se crapă-ncet, se fisurează.
Îmi trec pumnul prin ea și-ți întind mâna.
Te apuci de ea.
Te trag la suprafață, cu ultimele puteri, și-ți iau fața-n mâini,
Îți sărut fruntea-nghețată și-ți privesc ochii roșcat aprins.
Zâmbesc și-mi mușc buzele deja învinețite de frig,
Te strâng la piept și-ncep să plâng.
Ne udă lacrimile și zăpada.
Nu știu de ce sau cum, dar știu c-adorm.
Adorm acolo-n răcoarea aia infernală.
Nu știu când, nu știu nici unde, dar
Mă trezesc.