Dor de casă

Câteodată, vara, îmi place să privesc cerul.
Stau întinsă-n iarbă, la țară,
Închid ochii și zâmbesc.
E liniște, simt vântul pe obraji,
Trec vârfurile degetelor prin iarbă
Și parcă-mi aud mama.
Mă strigă, mă cheamă la masă.
Deschid ochii și privesc cerul.
Albastru pur, albastru de acasă,
Trei pete albe și pufoase împrăștiate
În infinitul ăla albăstrui.
Las să-mi intre în căprui tot albastrul
Și mă-ndrept spre vocea mamei.
Câteodată, când sunt singură, îmi place să privesc cerul.
Stau întinsă pe banca înfiptă-n pavaj,
Închid ochii și zâmbesc.
Liniștea o sparge câte-un scârțâit de roți,
Câte-un râset de copil.
Îndes mâinile în buzunare
Când simt răcoarea orașului.
Vântul îmi zgârie obrajii.
În minte îmi răsare mama, vocea ei.
Închid ochii și privesc pe cerul pupilei mele
Albastrul de acasă.
Albastru amestecat în ochi căprui,
Albastru liniștitor.

Mi-e dor

Mi-e dor de propria-mi copilărie.
Mi-e dor de bunici, de strângeri în brațe,
Sărutări pe creștet și strângeri de mână.
Mi-e dor de zilele călduroase,
De pantaloni murdari și-un tricou agățat.
Mi-e dor de julituri în coate și-n genunchi,
De v-ați ascunselea cu supărarea,
De-o mamă grijulie, de-un tată grijuliu.
Mi-e dor de scăunelul meu de lemn,
De bicicleta ce s-a rupt, de alergat pe-afară.
Mi-e dor de mici bătăi și lacrimi,
Vorbe aruncate și lecții de karate.
Mi-e dor de ochii bunicii,
De plimbările și-alergatul prin păduri,
De emoții și surprize, cărți necitite, cireșe nemâncate.