Gând vechi

Îmi răsare-n minte bunica:
Femeie aprigă, cu ochi voioși,
Cu mers legănat, aplecat.
Știai din clipa în care o vedeai
Că duce-n spate lumea toată,
Iar ochi-mi o venerau.
Și nu știam în vechile vremuri
Că poți să lupți, să iubești și să tremuri.
Iar ea mă invăța. Totul.
Cu mâinile-i peste-ale mele
A scrie m-a invățat.
Cu mâinile astea vreau acum a scrie.
Istoria, și tot ce de ea mi-a fost dictat.
C-așa era ea, bunica mea.
„Să iubești. Tot. Aproapele aproape sa-l ții”
Și ma uitam la ea, și-n ochii ei zăream satul romanesc.
2000 de ani de credință inghesuiți sub pleope.
Dar pleoapele-i cădeau usor. Adormea. Și mă-ntrebam:
„Sfinții au somn?”
Apoi îmi răsare în minte bunicul:
Bărbat uscățiv, cu vorbele-i in buzunare.
Deloc parșiv, cu interior frumos și inimă mare.
Plin de viață, cu ochi vioi, și zâmbet ce te-nveselea
Cutreiera cu drag pădurile, văile și munții.
Vâna liniștea, visele , promisiunile.
Sprijinea lumea bunicii, inevitabil și pe-a mea.
Nu știam atunci în vechile vremuri
Că Adevărul și Curajul trebuie să le-ncununi.
Într-o zi mi-a luat mâna într-a sa
Și-n mijlocul codrului mi-a arătat Libertatea
Iar Libertatea ne-a privit, ronțăind o alună.
El mi-a zâmbit și m-a ținut mai strâns de mână.
Își vâna Libertatea, și mândru o purta pe umăr
Din codrii, pâna ce i-o dăruia bunicii.
Atunci m-am uitat în ochii lui mari
Iar între pleoape am zărit povești cu daci si romani,
Întâmplări de ani și ani.
Dar pleoapele-i cădeau ușor. Ațipea. Și mă-ntrebam:
„Împărații au somn?”
Acum Luna-i printre nori, iar Soarele-i între munți apus.
Zâmbesc.