De ce iubesc România?

Iubesc România pentru că în ea m-am născut, și în ea vreau să mor.
Iubesc România pentru că doar aici mă pot simți ‘ca la mama acasă’.
Iubesc România pentru că aici am ales să mă dezvolt, iar copilaria mea iși iubește România ei.
Iubesc România pentru ca are sânge de luptător în ‘vene’, iar meleagurile încă-i sunt împroșcate cu sudoarea curajoșilor, iar ecourile lor încă se fac auzite.
Iubesc România pentru că aici pot iubi în limba mea.
Iubesc România pentru glasul ei puternic.
Iubesc România pentru că după toate curbele spre stânga s-a ivit o curbă mai luminoasă spre dreapta.
Iubesc România pentru oamenii din ea.
Iubesc România pentru muntele, marea, câmpia și minunațiile ei.
Iubesc România pentru iarna în care ne aflăm, dar și pentru primăvara, vara și toamna ce vor urma.
Iubesc România pentru memorabilele ”Dacia”, ”Eugenia” sau ”Turbo”.
Iubesc România pentru poveștile spuse de bunica mea, chiar dacă uneori, în final, ”Fetița cu chibriturile” era fericită doar pentru a-mi aduce mie un zâmbet pe buze.
Iubesc România pentru cântăreții stradali ai Clujului.
Iubesc România pentru că aici am grăit pentru prima dată, aici am avut parte de prima vânătaie, primele lacrimi, primul râs în hohote, prima iubire, prima dezamăgire, de primele litere scrise sau de primele cărți citite.
Iubesc România pentru bunul simț și căldura ei.
Iubesc România pentru că românii se deșteaptă într-un sfârșit!

25.06.14

Gândeam zilele trecute cât de ironic îi să imortalizezi momentele fericite ale unui cuplu. Să fii prins acolo, în mijlocu’ lor. Știu ei ce se ascunde în sufletu’ tău când le vezi fețele fericite, privirile pline de iubire? Dedicațiile, cuvintele și gesturile? Când vezi iubirea? Nu. Zâmbești și apeși butonu’ ăla. Setările (inimi sau…?): 1/200, F2.2, ISO 3200. 647 cadre trase. Pe liber mai îs 1.2k. Cine vrea sa-i înmânez aparatu’? Cine vrea să apese butonu’? Câte cadre? Toate de-i posibil. Toate, te rog. Chiar dacă încadrarea nu-i corectă, am să-i dau un “crop”, am să te învăț ce știu. Învățăm mai multe împreună. Am să mă joc cu balansu’ de alb, de culoare, am să-i dau un efect fain. Am să te-ajut, și ai să mă faci fericită. Dacă vrei. Dacă-ți asumi responsabilitatea, nu-l scăpa din mâini. Nu și tu. Nu ca restu’.
Cumva, mai vreau să fie. Cumva, urăsc să vreau. Cumva, trec. Și trece. Și nu-mi pasă. Ar trebui? Da. Nu?
Sarcasm. Ăsta-i al meu. Al meu îi sarcasmu’, ironia, ce o fost și ce-o să fie. Cu tine sau fără tine (e tot una pentru mine -?-). Setările-s făcute gata. Modu-i manual. Se putea altfel? Vreau ca totu’ să fie gândit. Dacă poza nu-i bună, să fie regândit. La perfecțiune. Nimic pe auto. Nimic “la mișto”.

It’s 3:57 a.m and this is for you

(4 months ago)
I can’t be that hero that comes at the train station and stops you by catching you in my arms and kissing the hell out of you while it’s raining and we’re getting soaked and people are looking our way.
I can’t be that hero that comes at your window in the night just to steal a kiss from you, yet.
I can’t be that hero that comes running after you, stops the traffic just to tell you how much I crave your presence.
I can’t be that hero that fights your mother and takes you away,
I can’t be that hero that everybody loves.
I can’t be that hero and my life is not a movie. But at least I can tell you I’m here for you, I’ll wait for you, I love you.
Someday I’ll write about us and they’ll know that heroes do not need to fly. People will be crying over the chapters like I did. But in the end what they’ll do?

Gând vechi

Îmi răsare-n minte bunica:
Femeie aprigă, cu ochi voioși,
Cu mers legănat, aplecat.
Știai din clipa în care o vedeai
Că duce-n spate lumea toată,
Iar ochi-mi o venerau.
Și nu știam în vechile vremuri
Că poți să lupți, să iubești și să tremuri.
Iar ea mă invăța. Totul.
Cu mâinile-i peste-ale mele
A scrie m-a invățat.
Cu mâinile astea vreau acum a scrie.
Istoria, și tot ce de ea mi-a fost dictat.
C-așa era ea, bunica mea.
„Să iubești. Tot. Aproapele aproape sa-l ții”
Și ma uitam la ea, și-n ochii ei zăream satul romanesc.
2000 de ani de credință inghesuiți sub pleope.
Dar pleoapele-i cădeau usor. Adormea. Și mă-ntrebam:
„Sfinții au somn?”
Apoi îmi răsare în minte bunicul:
Bărbat uscățiv, cu vorbele-i in buzunare.
Deloc parșiv, cu interior frumos și inimă mare.
Plin de viață, cu ochi vioi, și zâmbet ce te-nveselea
Cutreiera cu drag pădurile, văile și munții.
Vâna liniștea, visele , promisiunile.
Sprijinea lumea bunicii, inevitabil și pe-a mea.
Nu știam atunci în vechile vremuri
Că Adevărul și Curajul trebuie să le-ncununi.
Într-o zi mi-a luat mâna într-a sa
Și-n mijlocul codrului mi-a arătat Libertatea
Iar Libertatea ne-a privit, ronțăind o alună.
El mi-a zâmbit și m-a ținut mai strâns de mână.
Își vâna Libertatea, și mândru o purta pe umăr
Din codrii, pâna ce i-o dăruia bunicii.
Atunci m-am uitat în ochii lui mari
Iar între pleoape am zărit povești cu daci si romani,
Întâmplări de ani și ani.
Dar pleoapele-i cădeau ușor. Ațipea. Și mă-ntrebam:
„Împărații au somn?”
Acum Luna-i printre nori, iar Soarele-i între munți apus.
Zâmbesc.

Anamnezie

Brațele-s deschise larg.
„Unde ești?”
Perdele trase, întuneric ce te-nvăluie.
„Ești?”
Piele de găină, răcoare și fiori.
„Unde?”
Așternuturi albe-n întuneric sumbru,
Obraji roșii și-un zâmbet amar asortat cu ochii-nchiși.
Anamnezie:
Așternuturi albe-n lumina orbitoare,
Obraji înveseliți de-un zâmbet amețitor
Și privirea larg deschisă. Căprui ceresc.
Privirea-mi te privea iar zâmbetu-ți zâmbea.
Pașii-ți leneși, silențioși
Obraji-s roși, ochii-ntorși,
Buze fine-s fiare line
Ale mele-s prada lor
Că si ele sigur vor.
Tic-tac. Tic-tac. Tic…
Scârțâit, liniște, panică
– Ce-i asta? mă întrebi.
– Ce-i asta? Inima mea
– De ce-o păstrezi ascunsă-n debara?

1 14 15 16