Superstiții

 

Ești o zi de vineri 13 de lunea până duminica.
Pisică neagră ce-mi taie calea zi de zi, încet, să-mi faci în ciudă.
Îmi uit capul în fiecare dimineață între cearșafurile tale, și mereu mă-ntorc din drum să-l iau pe umeri.
De fiecare dată când ridici tonul mă mănâncă palma stânga, și n-am ce să-ți dau altceva decât dreptate.
Îmi pui piedică în fiecare sfârșit de săptămână, și mi-am spart de-atâtea ori oglinzile și nervii.
Urmându-te am trecut fără să-mi dau seama pe sub zeci de scări și sute de crăpături în asfalt.
Și totuși, nu cred în supersiții cum cred în tine.

78

Să te văd acum, ce ţi-aș mai face. Te-aș mistui de dor și de iubire, te-aș mânca din priviri și din buze, te-aș cuprinde toată și te-aș sufoca cu toată căldura și dorința trupului meu. Ți-aș sufla și răsufla, inspira și expira-n ureche până-mi spui că se-aude marea în respirația mea întreruptă, marea cu valuri cu tot, ca dintr-o scoică regăsită-n nisip.

Stop.

Să-mi apari acum în față, mi-aș strecura palmele fierbinți sub palton, încet ți-aș agăța dorința cu degetele roase, mi-aș târî palmele spre piept până-n suflet. Să simți 78 de zile de dor, 78 de zile de vrut și de nevrut, 78 de zile de ochi singuri și doritori care să-ți plângă de 78 de ori și-un infinit în suflet. Să simți 78 de zile de palme goale și neîmperecheate, palme fierbinți de dor cu degete roase de amor. Să simți 78 de zile de buze singure și reci, ce caută să se-ncălzească sub bărbia ta, de abia-ți ating gâtul și lobul urechii că-s rușinoase. Ce se-nfierbântă și se-aprind de frecușul sfârcurilor tale ca un capăt tare și roșu de chibrit. Să simți 78 de zile de gânduri și vorbe nespuse și retrase ce se târăsc să-mi iasă din plămâni pe limbă și se-ncolăcesc, se leagă și se-agață de limba ta și-ți urlă prostesc. Să simți 78 de zile de dor în bătăile inimii care s-ar opri în loc de i-ai apărea acum în față, care n-ar fi în stare să se zbată decât de 78 de ori. Și-n timpul ăsta pierdut dintre bătăi ar trebui să reușesc să te mai iubesc. Măcar o dată. O dată pe bătaie.

Stai.

Să mi te afli acum în față, ți-aș sări numaidecât în stare și în vorbe. Ți-aș mușca jucăuș vârful limbii să te doară. Te-ai supăra iar, dar măcar știu că n-ai fi în stare să articulezi un “stop” nesincer când îmi vei simți respirația fierbinte peste toată pielea fină, peste toate semnele și cicatricile. Să-ți adâncești degetele în părul meu ușor cârlionțat și să-mi smulgi părul fir cu fir și tot nu m-aș opri din sărutat urme de amintiri, din mușcat locuri de dor și din lins cu vârf de limbă rușinoasă gemete.

Așteaptă.

 

Să-mi fii acum în fața ochilor, te-aș cuprinde puternic între brațe încât să simți dorul ăsta măsurat în centimetri, ‘n metri, ‘n kilometri. Ți-aș săruta iar grijuliu tălpile picioarelor, ți-aș mângâia gambele, ți-aș strânge între palme genunchii încât data viitoare, când or mai vrea să fugă de mine, să se gândească de vreo două ori înainte, iar de tot or face-o, să simtă sub ele sărutările sfărâmate, să se zgârie în cioburi, să stropească și să-nmoaie în stropi de sânge toate resturile părăsite. Și-ntr-o zi, pe neașteptate, să simți un ghimpe-n talpă. Să tragi cu ochiul și abia atunci vei ști că ți-am sărutat pașii cu atâta iubire și dor încât niciodată n-o să te scapi de mine. O să mă ai acolo în pași și-n urme. Un ciob spart. O să-ți am grijă de viitor și de trecut în timp ce-n prezent voi sângera câte un pic.

Poveste de iarnă

(scoasă de la naftalină. 2012)

Câte-un fulg de nea mai mare sau mai mic se aşează uşor pe pervazul ferestrei desparţindu-se trist de cei ce îi ţineau companie, aşteptând cu nerăbdare să fie suflat de vânt pentru a-şi putea regăsii prietenii aşezaţi pe covorul alb ce a acoperit câmpia veştejită care se zăreşte la marginea oraşului, iar eu stau la măsuţa aşezată strategic lângă geam, tocmai pentru a putea privi spectacolul oferit de natură, gândindu-mă la singuratate.

Mă gândesc la plăcerea de care am parte atunci când mă plimb singură, când citesc singură, sau când îmi beau cafeaua tot singură stând la această măsuţă, sau la o oricare alta într-o cafenea la colţ de stradă, doar aşa având timp să gândesc la problemele care mă apasă şi la modurile în care acestea pot fi rezolvate. Câteodată, pândind printre ramele ochelarilor îmi dau seama de tristeţea sau bucuria de pe feţele personajelor încruntate sau zâmbitoare ce trec prin faţa mea intrând, sau ieşind din atmosfera perioadei interbelice care te copleşeşte la intrarea în cafenea, sau a personajelor ce trec grăbite strada pentru a ajunge în locul dorit.

Deseori, văzând un copil ţinându-şi strâns de mână părintele pentru a nu aluneca pe gheaţa ce tocmai s-a format pe trotuarul din faţa aprozarului de vizavi, un cuplu pe faţa cărora se cunoaşte dragostea, sau un grup de prieteni ce emană veselie, ştiu că deşi uneori am momente în care vreau să rămân singură pentru a-mi putea face ordine în gânduri, nu voi rămâne aşa pentru totdeauna. Tocmai pentru că soarta tot timpul imi va scoate înainte pe cineva nou, cu care voi lega o prietenie de lunga durată, sau care va avea doar un rol vremelnic, care mă va face să râd sau să plâng, fie de fericire sau de tristeţe.

Mă gândesc tot timpul că o persoană necunoscută mie ar dori să cunoască pe cineva cu personalitatea, temperamentul şi caracterul meu, sau al tău, o persoană ce doreşte să găsească un umăr pe care să poată plânge, şi căruia să-i destăinuie sentimentele, la fel cum ne dorim toţi.

Viaţa este plină de surprize ciudate dar frumoase. Frumuseţea aceasta este câteodată copleşitoare. Spun asta deoarece cred că fiecare dintre noi cunoaştem acel moment când ceva este atât de frumos, când privim în jurul nostru şi vedem minunile naturii, când urmărim răsăritul şi apusul soarelui, sau când cineva cântă un cântec ce te mişcă până la lacrimi, moment atât de puternic, încât se poate chiar să ne schimbe viaţa. Şi nu ştim niciodată când se va produce o schimbare, deoarece aceasta poate fi găsită chiar după colţ. Într-o zi noi vom găsi ceea ce căutăm, sau poate vom găsi chiar mai mult decât ne aşteptam.

Şi stând în camera mea semiobscură, dau frâu liber ideilor ce imi lumineaza mintea, scriindu-le pe o coală de hârtie ruptă la întamplare, în timp ce prin fereastra îngheţată pătrund în încăpere tot mai puţine raze roşiatice de lumină, iar rândurile scrise devin tot mai puţin vizibile.

Noi suntem ceea ce suntem pentru mai multe motive. Poate nu le vom afla niciodată pe toate, dar chiar dacă nu am putut alege locul şi timpul în care să ne naştem, să creştem, putem să decidem cine suntem şi ce vrem să facem cu viaţa noatră mai departe, descoperind astfel explicaţiile pe care soarta ni le datorează.

Uneori explicaţiile le descoperim citind. Când mă gândesc la aceste lucruri mă trec fiori, deoarece nu-mi pot imagina ca cineva să mai fi avut aceleaşi gânduri neliniştite, sau să fi privit lucrurile în acelaşi fel în care le privesc eu în acest moment, lucruri privite astfel de cineva care poate acum trăieşte sau poate a murit, dar care mi-a întins o mână de ajutor.

În acea clipă mi-am mutat privirea spre raftul pe care zăceau cărţi cu paginile răsfoite de nenumărate ori. Am zâmbit, dar am observat că degetele începuseră să se mişte iar în ritmul lor alert. Ţineam cu ele pixul ieftin cumpărat în grabă, în drum spre casa atunci cand mi-au venit în minte idei pentru o oarecare poezie. Dar ideile m-au uitat, iar eu am părăsit obiectul de scris pe măsuţa pe care azi l-am regăsit, şi care mi s-a încredinţat cu speranţa că acum îmi va fi de ajutor. Şi îmi era.

Omul şi destinul său reprezintă ceva inseparabil. Omul vine pe lume fără nimic, şi pleacă de aici tot fără a deţine ceva material. De aceea trebuie să avem grijă, iar tot ceea ce facem să facem cu scopul de a ne împlini sufleteşte, şi nu de a deţine averi mari. Trebuie să ne acceptăm destinul, să-l urmăm, iar de pe urma lui să ne îmbogăţim interiorul. Am citit undeva că „destinul conduce jumătate din viaţa unui om, iar caracterul o altă jumătate”, şi sunt total de acord cu această afirmaţie. Îmi amintesc de Andrei. Andrei era un om plin de ambiţie, dar niciodată nu şi-a acceptat destinul, ci a luptat împotriva lui.

Ne-am cunoscut în urmă cu cinci ani, pe holurile Universităţii de Artă. Nu dorea să devină sculptor, fotograf sau pictor, nu avea aceleaşi visuri pe care le am eu. El scria. Ne-am reîntâlnit după două săptămâni într-un club de noapte unde mi-a prezentat-o pe logodnica sa, Ana. Mi-au spus că erau împreună de patru ani, ba chiar au fost colegi din şcoala primară. Ne-am aşezat la o masă unde am ascultat plină de interes povestea lor de viaţă. S-au mutat aici când au terminat liceul şi trăiau într-o garsonieră, doar la două străzi distanţă de blocul în care locuiam eu.

Relaţia noastră de prietenie a durat doar trei ani. Ne vizitam des, dezbăteam anumite probleme împreună, ne ajutam în orice situaţie. Mi-a povestit entuziasmat că de unsprezece luni lucra la un roman, ce curând avea să-l termine, iar eu m-am oferit să-i realizez coperta.

L-a terminat abia după un an, anulând sfârşitul operei sale deoarece nu i se părea perfect, iar mai apoi a luat o pauză din cauza unui deces în familie. Romanul său nu a avut succes, iar Andrei nu s-a lăsat pradă supărării, ba chiar imediat a început altul, care spunea că va mişca multă lume datorită poveştii de iubire dintre cele două personaje principale.

Nu accepta sfaturile părinţilor, care insistau ca el să se angajeze, iar în timpul liber să scrie. Ana avea un loc de muncă stabil, îl inţelegea şi îi respecta deciziile, iar Andrei dorea să-i ofere o nuntă ca-n poveşti fetei, aşa că s-au decis ca nunta să aibă loc după publicarea romanului.

După un an, cartea i-a fost publicată. Nu avut foarte mare succes, dar cei doi păreau să fie mulţumiţi de rezultate. De câte ori ne întâlneam îmi povesteau despre ceea ce au pus la cale pentru ziua nunţii.

Păreau fericiţi. Spun „păreau” deoarece la doar câteva luni am aflat că Andrei a început să-şi
îndepărteze prietenii. Am încercat să vorbesc cu el, dar încetul cu încetul m-a îndepărtat şi pe mine. Spunea că are în minte o nouă poveste pe care vrea să o coperteze, şi părea tot mai distras de lucrul acesta. Am aflat de la Ana că sta chiar şi câte trei nopţi nedormite scriind încontinuu, că nu mai dorea să vorbească nimănui până nu punea toate ideile pe foaie. Nu m-am mai întâlnit cu el, iar mai târziu am aflat că s-a imbolnăvit din cauza stresului zilnic şi a murit brusc. De atunci o vizitez pe Ana în fiecare zi, continuând să fim prietene, ba chiar îi facem vizite şi lui Andrei.

Din pricina dorinţei de evoluţie, de a se face auzit, a ambiţiei exagerate, viaţa prietenului meu s-a sfârşit. Caracterul i-a condus întreaga viaţă.

De la el am învăţat să mă destăinui condeiului, iar de câte ori îmi amintesc de el, la felul brusc în care s-a schimbat, îmi vin în minte întrebări cărora nu ştiu ce să le răspund. Oare mi s-ar putea întâmpla şi mie ce i s-a întâmplat lui? M-aş putea schimba radical într-un timp atât de scurt? Ar putea destinul să mă învingă?

Parcă undeva, departe, aud bătăi care îmi par tot mai cunoscute, şi care îşi fac tot mai simţită prezenţa. Mă ridic brusc de la măsuţă şi constat întunericul din jurul meu. Aprind becul. Lumina este prea puternică, iar eu, cu ochii întredeschişi pun coala, posesoară a gândurilor mele în manuscrisul de pe raft numit „Speranţe” scris de Andrei Vladimirescu ce parcă aşteaptă să fie recitit. Apoi, întrebându-mă ce stă să urmeze, mă îndrept spre uşa de unde vine zgomotul, şi o deschid.